Cu exact 168 de ani în urmă, într-un cătun prăpădit, de la jumătatea drumului dintre Târgovişte şi Ploieşti, a văzut lumina zilei cel care avea să devină- a spus-o însuşi George Călinescu- cel mai mare dramaturg al neamului, unul dintre geniile care conferit un plus de prestigiu şi valoare universală literaturii, implicit culturii româneşti. Un extraordinar observator al relelor care au dominat societatea pe sfârşitul de veac XIX şi pe care le-a zugrăvit în atât de spumoase comedii. Un om mare, hăituit, aşa cum încă se mai întâmplă şi astăzi, de pigmei care, la un moment dat , au în mănă pâinea şi cuţitul. Caragiale a avut o viaţă agitată, a fost contemporan, prieten şi duşman al lui Eminescu şi nerecunoştinţa semenilor l-a mânat depate de ţară, în străinătetea rece a Berlinului, în care s-a stins. Trăieşte însă intens în sufletele milioanelor şi milioanelor de români care se încăpăţânează să creadă într-o lume mai corectă şi mai curată. Oameni cinstiţi care văd şi sancţionează Tipăteştii şi Caţavencii de astăzi, care sunt în stare să recunoască pe Ziţa ori Rică Venturiano, în conţopiştii şi funcţionarii acri şi înguşti care se ascund în spatele unor birouri mult prea luxoase şi a căror aroganţă a crescut odată cu salariile.
Cu gândul la Caragiale
postarea anterioară