Dacă privești cu atenție la chipul lumii, cea mai întâlnită, peste tot, chiar în exces, pare a fi ipocrizia, adică falsitatea. Și, vezi, la tot pasul, oameni care încearcă să te convingă, cu un fascinant efort, că ei nu sunt ceea ce par, ci cu totul altceva, prezentându-ne prin lentila mirajului exact ceea ce nu sunt.
Ipocrizia pare a fi moneda în exces a zilelor noastre cu care unii cumpără și pe care alții se vând! Este uimitor cum se poate transforma peste noapte cineva pe care-l cunoști de-o viață și să-ți spună, fără să fie Saul convertit în Sf. Pavel, că el așa a fost dintotdeauna, cel care ți se propune astăzi, bun, drept și frumos (la suflet).
În planul mai fin al spiritualității, îmbrăcând haina smereniei, fie ea și de conjunctură, falsă și necredibilă, unii vor să pară, numaidecât, demni următori ai marilor asceți. Și, te întrebi, nu cumva tu ai pățit ceva, sau nu ai văzut până acum realitatea?
Farisei care se dau vameși pocăiți și vameși acerbi care-ți taxau și cea mai mică reflectare a umbrei păcatului devin astăzi farisei mult învățați și preacunoscători!
De aceea, Parabola evanghelică de azi este atât de actuală, căci ne prezintă un vameș către era un om păcătos, urât de apropiați și de cunoscuți, temut în comunitatea lui, dar cu o lumină care totuși strălucea în el. Dar, dincolo de tot răul pe care îl făcuse, dincolo de orice îi îngreuna existența, măcar față de Tatăl ceresc era sincer și își dădea seama de păcatele sale, de starea în care se află și se ruga cât se poate de natural.
Fariseul, în aparență un om religios și probabil respectat în comunitatea sa, nu-i mai lăsa loc lui Dumnezeu în el, pentru că mândria îi umpluse și-i domina sufletul. Și, orice bine ar fi făcut, acest păcat fundamental nu-i mai lăsa loc de întoarcere.
Așadar, întreaga noastră viață pare a oscila între umilința vameșului și mândria fariseului din Sfânta Evanghelie, între realitatea vieții și iluzia aroganței, căci delirul ipocriziei pare să-i fi cuprins pe mulți, mai ales în aceste zile, de parcă toată lumea și-ar fi pierdut memoria brusc și ar fi uitat până și trecutul recent.
Și, totuși, dincolo de ipocrizie, întotdeauna, dacă mergem mai în adânc, vom găsi în fiecare om ceva bun, acel bine neatins de ipocrizia tenebrelor. Și, abia de la acel strat poate începe schimbarea. De fapt, acel rest de bine din cele mai din adânc ale omului constituie speranța salvării pentru fiecare dintre noi!
Nu gloria fariseului, ci umilința sinceră a vameșului ne dă încredere că, indiferent de gradul de falsitate în care suntem prizonieri, putem scăpa!
Speranța nu moare niciodată!
Pr. Vicar Ionuț Ghibanu