După două luni de restrângere dramatică a majorității drepturilor cetățenești și de blocaj aproape total în economie, România a ieșit molcom din carantină pentru a intra în stare de alertă cu numai o minimă relaxare a restricțiilor. Un proces extrem de lent însă, oficialii nefiind dispuși să își asume niciun risc. O atitudine de înțeles până la un punct, pentru că majoritatea dintre noi realizează că “liberalizarea” bruscă a vieții sociale, coroborată cu atitudini și obiceiuri mai puțin civilizate, cum s-au văzut în weekend, pot fi oricând la originea agravării pandemiei. Mai pe românește, o relaxare prea bruscă, înțeleasă prost de niște inconștienți ar putea face ca toate eforturile și suferințele de până acum să fi fost în zadar. Pe de altă parte, menținerea unui regim aproape la fel de sever ca în perioada stării de urgență echivalează cu o întârziere a activităților de producție, ceea ce , spun tot mai mulți specialiști, economia românească nu își mai permite. În plus, oamenii s-au cam săturat să stea “priponiți” și mulți și-au epuizat resursele de trai.
Așadar, pe modelul altor țări europene, chiar mai afectate din punct de vedere medical de pandemie, România trebuie să revină, pe cât posibil, la o oarecare stare de normalitate și să reia producția de bunuri și servicii. Totul treptat dar nu “cu frâna de mână trasă”, cu respectarea regulilor atât de către angajați cât și de angajatori. Pentru că, susţin specialiștii, economia nu va mai fi la fel, tendința obligarorie fiind aceea de a creşte producţia internă, pentru a asigura securitatea aprovizionării cu alimente, gaze naturale şi echipamente medicale. Totul în ideea de a fi pregătiţi în cazul în care vor apărea noi crize în viitor.
Inclusiv ministrul Economiei, Virgil Popescu, a fost de acord că trebuie regândită producţia industrială, vorbind aici despre domenii strategice, cu un plus de concentrare pe sectoarele care demonstrau semne încurajatoare chiar înainte de criză: energie, petrochimie şi apărare. Niște domenii, spunem noi, cu tradiție în România și bine cotate până când s-a găsit un fost prim-ministru (care are azi tupeul să vină și să dea lecții) suficient de inabil cât să catalogheze industria națională drept o grămadă de fiare vechi.
Așadar, prin regândirea accesului imediat la produse esenţiale precum alimente şi medicamente, devin evidente dezavantajele globalizării şi faptul că producţia ar trebui amplasată cât mai aproape de casă. Adică ar fi ideal să ajungem să producem în țară mărfurile de care avem nevoie, de la alimente și până la bunurile de folosință îndelungată, plus energia necesară și, într-o situație ideală, și ceva pentru export. O țintă pe care, cum, necum, cu mai multă sau mai puțină competitivitate, România o atinsese în anii ’80…
Necazul este că lipsește o strategie coerentă de dezvoltare, nu există un pact politic național pe asemenea teme și nenorocirea face să fim și în an electoral. Adică vor crește iar cheltuielile sociale și de consum iar marile companii de stat, decapitalizate după ani buni în care guvernele le-au tot cerut dividende, ajungând până la 90% din profit, nu vor avea bani de retehnologizare și modernizare.
În concluzie, deși guvernanții au tot invocat nevoia de investiții, mai ales din partea companiilor de stat, până una alta se pot face doar planuri, fie și pornind de la multele miliarde promise până acum dar pe care încă nu le-a văzut nimeni…
