S-au împlinit 166 de ani de la alegerea, în unanimitate, la 24 ianuarie/5 februarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti, după ce, cu o săptămână mai devreme, fusese ales domn al Moldovei.
O dublă alegere care a reprezentat în fapt unirea celor două principate române și primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Un pas deloc lin – ne transmit cronicarii vremii.
Cei care au făcut posibil actul de la 24 ianuarie 1859, cunoscut drept Mica Unire, au fost oameni politici vizionari, cu mintea și sufletul înaintea vremurilor pe care le trăiau și mai ales cu forța de nestăvilit a românilor care înțeleseseră la rândul lor că “unirea face puterea”.
Milioane de anonimi, cărora viitorul prim-ministru Mihail Kogălniceanu n-a ezitat să le recunoască meritele: „Unirea naţiunea a făcut-o!”
Ne rămâne datoria de a cinsti cum se cuvine faptele de glorie ale înaintașilor noștri, care nu au pregetat nici o clipă pentru a pune temelia României ca țară mare și frumoasă între țările lumii, respectată și înfloritoare. Idealurile lor sunt porunci pentru noi toți, prin al căror sânge curge ADN-ul românesc.
Le suntem recunoscători pentru moștenirea lăsată și datori să n-avem odihnă până nu vom lăsa generațiilor viitoare țara în integralitatea granițelor sale, pe care Lucian Blaga a numit-o atât de dulce și frumos “România dodoloață”.
Nu sunt vorbe mari „la ceas de sărbătoare”- cum ar spune culturnicii zilei, care sărbătoresc cu o zi mai devreme, să nu carecumva să-și prăpădească ziua liberă, și mediocrii ce se tot căznesc să ducă țara de râpă. Este realitatea istorică și nu avem obligație mai mare decât să ducem mai departe această moștenire, insulă de latinitate într-o mare slavă, în care colcăie neprietenii!