Frământare (politică) mare înainte de “Mica Unire”

Înainte de ‘89, aproape nimeni nu mai vorbea , public,  despre Unirea Principatelor sau “Mica Unire”, cum o denumeau  chiar unii dintre  istoricii consacraţi ai neamului,  cum nu se mai pomenea nici de ziua lui Eminescu. De, prima lună a anului era dedicată în totalitate preamăririi celui mai iubit fiu al poporului- titanul de la Scorniceşti şi academiciencei de renume mondial, care  n-a mai avut timp să se dumirească ce e cu poliperii şi poliprunii, deşi uimise lumea ştiinţifică mondială cu studiul polimerilor… Şi zbirii îşi luau sarcina în serios,  să nu umbrească ceva  epocalele aniversări… Aşa că nu-i mai ardea nimănui de prins în Hora Unirii şi  recitatul din  Eminescu ajunsese un fel de moft destul de periculos, numeroase dintre poezii fiind- pare astăzi de domeniul incredibilului- supuse cenzurii. Mult mai “sănătoase” erau odele poeţilor de curte, cei mai mulţi ajunşi deja pe lumea cealaltă, unde-l cântă şi-l ling în cur probabil pe Skaraoţchi.
Şi nu  că cele două mari sărbători ale neamului românesc ar fi fost repuse în drepturi odată cu anii libertăţii. Ceva, ceva s-a schimbat dar nu suficient, atâta timp cât încă sunt agăţaţi pe la ministere şi direcţiile pentru cultură, ori îşi mai pot face loc pe micile ecrane  slinoşi dintre foştii metodişti, care nici lozinci nu ştiau să scrie cum trebuie.
Revenind la sărbătorirea Unirii Principatelor, totul s-a redus ,din păcate şi cu complicitatea autorităţilor, la nişte şabloane: ceva “alocuţiuni” din partea iubiţilor conducători ai zilei, unii dintre ei mai agramaţi decât cuplul de care  fără plăcere am pomenit, prinderea în horă şi, de regulă la Iaşi ori în ani electorali, trataţia maselor cu fasole şi cârnaţi, plus un pahar de poşircă fiartă, dacă  mai permite bugetul… Adică o serbare primitivă, a cărei principală trăsătură  rămâne. populismul ieftin, asemănarea cu un miting electoral fiind izbitoare.
Ori o aşa mare sărbătoare a românilor trebuie pregătită cu sufletul şi cu mintea şi nicidecum prefaţată de scandaluri peste scandalri, cum s-a întâmplat şi anul acesta. Prin ţinuta manifestărilor şi vocea unor personalităţi de calibru, de care, din fericire, România încă nu duce lipsă, putem să arătăm că avem forţă, cultură şi o istorie de care suntem mândri, nu doar să strigăm sloganuri şi să ne facem iremediabil de râs cum s-a întâmplat în anii trecuţi, când Hora Unirii abia se mai auzea printre huiduieli şi înjurături, de la români cu dedicaţie către alţi români…